„M-am însurat ca un fraier la 19 ani, deși mama a plâns, mi-a ascuns certificatul de naștere, doar-doar m-o convinge să renunț. Degeaba însă… M-am mutat cu Magda într-un apartament cu 2 camere în chirie pe care-l împărţeam ghici cu cine… cu fostul ei! ”

Uneori, mă uit în oglindă și mă gândesc că, deși eu nu văd nimic, probabil că pe fruntea mea e o etichetă mare pe care scrie „fazan” sau „papagal”. Ori, cine știe?, poate emit eu niște feromoni care atrag femeile profitoare, altfel nu pot să-mi explic cum de am un asemenea „noroc” chior!

După primul eșec în căsnicie, îți vine să sufli și în iaurt, și cu greu te mai lași dus la starea civilă. Numai că femeile au ele un ceva al lor și, dacă-și pun ceva în cap, cu greu mai ai scăpare.

M-am însurat ca un fraier la 19 ani, deși biata mama a plâns, mi-a ascuns certificatul de naștere, doar-doar m-o convinge să renunț. Degeaba însă, nu s-a gândit că pot obține oricând o copie și tot m-am însurat. S-a temut să nu mă piardă însă și s-a purtat cât de frumos a putut cu noua ei noră, numai că Magda mă voia doar pentru ea. N-a acceptat în ruptul capului să stăm cu părinții mei, deși locuiau într-o casă pricopsită, cu 6 camere.

A preferat să ne înghesuim într-un apartament închiriat de două camere, pe care-l împărțeam cu nimeni altcineva decât fostul ei iubit. Am înghițit gălușca, fiindcă mi se părea că viața mea nu are niciun rost fără Magda. Ba chiar m-am împrietenit cu Mihai, fostul, care, într-un moment de sinceritate, după ce băuse vreo 4 beri, mi-a mărturisit că, uneori, când eu nu sunt acasă, Magda mai scapă și în patul lui.

Prostul de mine renunțasem la facultatea unde intrasem cu greu, ca să mă angajez, să aduc bani în casă, iar Magda, frumoasa Magda, mă ținea și pe mine pe post de fraier, dar nu renunța nici la „serviciile” fostului. I-am mulțumit lui Mihai pentru sinceritate și dus am fost. Divorțul a durat puțin, iar Magda nici nu s-a obosit să nege adulterul. Mi-a râs în nas și a plecat de la tribunal cu Mihai de braț, care era umbrela ei de vreme rea. L-am revăzut după câțiva ani de zile și nu mai știa nimic de Magda, dar era mulțumit că scăpase în sfârșit din mrejele ei.

M-am întors acasă, iar mama nu mai știa ce să facă de fericire că și-a redobândit fiul. Nu mi-a spus nici măcar o dată: „Vezi, te-am avertizat eu!”. A tăcut chitic, și bine a făcut. Numai că, în felul ei, mama se încăpățâna și ea să mă țină aproape. Mi-am reluat facultatea, m-am înscris la masterat, la doctorat, mi-am petrecut mult timp prin biblioteci reale sau virtuale și mi-am pus în așteptare viața personală. Uneori o mai visam pe Magda și gândul că aș mai putea păți la fel mă îngrozea atât de mult, încât, atunci când se întâmpla să-mi placă o femeie, mă străduiam s-o evit cât mai mult și să-i devin mai antipatic. Mi-au ieșit vorbe cum că nu-mi plac femeile, dar puțin îmi păsa. Voiam liniște și o viață fără bătăi de cap, iar asta puteam avea acasă cu prisosință. Tata vorbise cu niște oameni și-mi făcuse intrare separată, blocase cu un zid ușa care dădea spre scara ce urca de la ei la mine, ca să fie sigur că mama nu stă toată ziua pe capul meu.

Îl auzeam de multe ori dăscălind-o că sunt bărbat în toată firea și trebuie să mă lase să-mi văd de viața mea. Ca să nu mai cedeze tentației, mama se oferise să facă pe dădaca la un băiețel de doi ani, iar părinții copilului o adorau, pentru că își știau copilul în siguranță pe mâinile ei, care fusese medic pediatru și ieșise de curând la pensie. Ăsta a fost norocul, dar și ghinionul meu, până la urmă, pentru că, scăpat de sub supravegherea ei atentă, am dat-o iar în bară.

Pe Roxana am cunos-cut-o în condiții deloc favorabile: mi-a ciocnit mașina și mi-a făcut praf partea din spate, în parcare. Abia își luase carnetul și nu aprecia prea bine distanțele. Culmea este că nu numai că nu și-a cerut scuze, deși a fost evident pentru toată lumea care era de față că ea era de vină, ba a mai și început să strige la mine și să-mi reproșeze că nu-i acord prioritate, când văd că e începătoare. Au intervenit ceilalți și au potolit-o, iar când și-a dat seama că o făcuse de oaie, mi-a dat cartea ei de vizită și datele celor unde avea asigurarea făcută, mi l-a recomandat pe mecanicul ei și, într-un final, și-a cerut și scuze. Mecanicul avea, într-adevăr, mână foarte bună, mașina arăta ca nouă când m-am dus s-o iau și nici n-a durat prea mult reparația. I-am dat un bacșiș gras și mai că nu l-am implorat să fie de atunci înainte și mecanicul meu, iar el, dându-și seama că sunt sovabil, a acceptat imediat.

Roxana m-a sunat să mă întrebe dacă sunt mulțumit, dacă-i mai port pică și m-a invitat, așa, ca să ne împăcăm, la o cafea. Vina mea a fost întotdeauna că nu știu să spun „nu” și de aici mi s-au tras multe pocinoage.

Roxana nu m-a mai scăpat din ochi și nici din… gheare. La mai puțin de două săptămâni după ce am devenit un cuplu, m-a dus să mă prezinte părinților ei, care m-au plăcut din prima și mi-au dat de înțeles că ar fi foarte încântați să le devin ginere. Mie mi-era frică de însurătoare ca de dracu’, dar, odată prins în plasă, n-am mai putut scăpa.

Timp de câteva luni, după ce s-a mutat la mine, Roxana a așteptat s-o cer eu de nevastă. Dacă a văzut că mă las greu, a trecut la soluția de urgență și mi-a spus, senină, că e însărcinată. Nu sunt genul să dau bir cu fugiții sau să părăsesc o femeie care urmează să dea naștere copilului meu, așa că le-am spus alor mei că mă însor.

Au râs amândoi. — Dragul meu, mi-a spus mama, Roxana ne-a spus că vă căsătoriți încă de când s-a mutat la noi. Ai rămas același naiv dintotdeauna. Te joacă pe degete. O să-i acord o șansă totuși, așa că o să facem, de data asta, totul ca la carte.

După un timp însă, mama părea s-o placă pe Roxana mai mult decât mine. Se înțelegeau de minune, toată ziua șușoteau, iar după ce a aflat că viitoarea ei noră va fi mamă, a renunțat la „slujba” ei, mai ales că oricum băiețelul mergea deja la grădiniță. Pregătirile au avut loc simultan. Pe de o parte, mama și Roxana se ocupau de nuntă, iar pe de altă parte, tata se ocupa de camera copilului. Iar au venit zugravii, iar au întors casa pe dos, zidul despărțitor a fost dat jos, scara dintre etaje a fost asigurată, căptușită cu nu știu ce materiale, pentru ca micuțul să nu se poată răni în timp ce-o urcă sau o coboară, nu vă puteți imagina ce-a fost la noi acasă înainte de nuntă și de nașterea copilului.

După ce Filip a venit pe lume, lucrurile s-au liniștit brusc și toată atenția s-a îndreptat asupra lui. Eu parcă încetasem să exist. Nici măcar mama nu-și mai aducea aminte că locuiesc și eu undeva în casa aceea. Tata fusese și el inclus în programul micuțului, el era omul cu plimbatul căruciorului, dar eu n-aveam nicio atribuție.

La început, a fost bine, dormeam liniștit, n-am pierdut nicio noapte, nu auzeam copilul plângând, nici măcar nu știam dacă plângea noaptea, pentru că mama mă mutase la parter, unde rămăseserăm eu și tata. Forfota mare era la etaj. M-am bucurat că mama era mulțumită de actuala ei noră, că se implica în creșterea copilului, dar nu mi-am imaginat niciodată că, într-o zi, va deveni aliata ei împotriva mea.

N-o să vă vină să credeți ce s-a întâmplat. Deși nimeni nu mi-a dat de înțeles în niciun fel că trebuie să particip și eu într-un fel la creșterea copilului, ba chiar mi-au sugerat să încerc să fac ceva să câștig bani mai mulți, pentru că un copil are nevoi multe, chiar dacă aceste nevoi însemnau cărucior și hăinuțe de firmă, după o vreme Roxana a început să-mi reproșeze că las tot greul în seama ei, că mă gândesc numai la mine și că băiatul nostru nu-mi cunoaște nici măcar vocea.

Asta era adevărat. Constatasem și eu că, ori de câte ori mă duceam să-l văd și încercam să-i vorbesc, Filip începea să plângă din ce în ce mai isteric. Nu se potolea nici dacă-l luam în brațe, ba chiar urla și mai tare atunci. N-am comentat în niciun fel, dar mi s-a părut curios că nici măcar mama nu era de partea mea.

— Ar trebui să-ți dai și tu mai mult silința, e și copilul tău! Biata Roxana e frântă de oboseală, eu fac tot ce pot, dar ea are nevoie de tine mai mult.

— Ce vrei să spui, mamă?

— Vreau să spun că am impresia că nu ți-ai dorit prea mult acest copil și nu faci nimic să maschezi lucrul ăsta. Nu mă așteptam din partea ta, nu așa te-am crescut!

— Mamă, tu nu-ți dai seama că Roxana te manipulează? Vrea să te îndepărteze de mine și nici măcar nu înțeleg de ce. Sunt fiul tău, nu mă mai cunoști?

Cu mama se petrecuse însă o schimbare uluitoare, devenise aliatul de nădejde al Roxanei în lupta împotriva mea. Mă tot întrebam ce urmărea soția mea, de fapt, cu aceste manevre, dar mi-am dat seama mult mai târziu.

Roxana reușise s-o convingă pe mama că o neglijam, că, mai mult ca sigur, îi eram infidel și că ea se simțea amenințată, fiindcă era absolut sigură că, într-o bună zi, urma să divorțez de ea și, cum nici măcar de copil nu eram legat, aveam să-i arunc în stradă. și știți ce s-a întâmplat atunci? Ca să fie siguri că Roxana și Filip vor rămâne acolo, în casă, părinții mei au pus casa pe numele copilului meu. Când am aflat eu, era deja prea târziu.

Când Filip a împlinit 3 ani, Roxana a intentat acțiune de divorț, chiar părinții mei au depus mărturie că eu nu mi-am dorit copilul și nu m-am implicat în creșterea lui, așa că judecătorul i-a încredințat copilul Roxanei și, ca o urmare firească, ei i-a revenit și casa alor mei.

Avocatul fostei mele soții ne-a pus în vedere să eliberăm casa în maximum o săptămână. Mama a fost șocată, a făcut un infarct și am crezut c-o s-o pierdem. Cât a stat ea în spital, cu economiile lor și ale mele, am reușit să cumpărăm altă casă, iar când a fost externată, am dus-o direct acolo. Cel mai rău era că mama se simțea vinovată față de mine. Imi cerea iertare la nesfârșit și nu-i venea să creadă că a putut fi păcălită atât de ușor.

— Dă-o-ncolo de casă! Niște ziduri și niște lemne! Nu o casă ne-a făcut pe noi… Dar a reușit să mă învrăjbească pe mine împotriva copilului meu!

Mama e o femeie tare, așa că, până la urmă, și-a revenit, dar și-a pus în gând să se răzbune luându-i copilul Roxanei. Numai că biata mama nu și-a dat seama că, și de astă dată, îi făcea jocul fostei mele soții, care se cam plictisise să fie mamă și nu știa cum să scape mai repede de Filip.

În ziua în care eu am obținut custodia, mama a fost în culmea fericirii, dar avocatul Roxanei a avut grijă să ne transmită că așa ceva nu ar fi fost posibil dacă nu-și dorea ea să ne cedeze copilul și că trebuie să fim pregătiți, pentru că, într-o bună zi, poate îl va vrea înapoi.

Roxana trebuia să-și trăiască tinerețea din plin. S-a măritat cu un om de afaceri mult mai în vârstă decât ea, pe care l-a despărțit de soție și de cei doi copii, și a insistat să se mute în străinătate. Ca să fie și mai convingătoare, i-a făcut și lui un copil, l-a obligat să treacă tot ce aveau acolo pe numele copilului ei, iar când omul s-a trezit și a vrut să se întoarcă la familie, n-a mai avut încotro și a trebuit să accepte că o mare parte din bunurile lui îi aparținea acum ei.

Roxana avea un aliat foarte important, un avocat, care o sfătuia în cele mai mici detalii cum să procedeze. De fapt, era iubitul ei, trăiau de mult împreună, și, în plus, era și tatăl copilului așa-zis al meu, dar când ne-am dat noi seama eram oricum prea târziu: casa noastră fusese vândută, iar după rezultatul testului de paternitate, Filip a preluat numele tatălui lui biologic și l-au luat cu ei. Cu ce obținuseră de la noi și de la următorul soț al Roxanei puteau trăi acum foarte bine în străinătate toți patru, căci, după cum e lesne de înțeles, și al doilea copil era tot al avocatului.

Filip a lăsat un gol imens în sufletele noastre. Ne obișnuiserăm cu prezența lui, cu drăgălășeniile lui, cu năzbâtiile lui, făcea parte din viața noastră. Din păcate pentru noi însă, Roxana știuse foarte bine să-și câștige copilul de partea ei. Filip ne iubea, dar pe ea o adora, așa că a plecat de la noi fără să privească în urmă și ne-a uitat cât se poate de repede. Mama mai așteaptă și acum un semn de viață de la el… Oricât am încercat eu să-i spun că Filip trăiește, așa cum e firesc, împreună cu părinții și fratele lui, mama nu poate uita cum îi făcea băiță, cum îl legăna când îi ieșeau dințișorii, cum l-a ajutat să pășească și, mai târziu, să meargă cu bicicleta.

— Eu nu pot uita nimic din toate astea. Cum ne-a putut uita copilul ăsta atât de repede?

N-am știut ce să-i răspund la întrebarea asta și nici la multe alte întrebări pe care și le tot punea în fiecare zi. Așa, încetul cu încetul, și-a reluat vechile obiceiuri, a reînceput să ne cicălească pe tata și pe mine, să se ocupe de grădină sau să alerge la orice oră din zi sau din noapte, când vreunul dintre copiii vecinilor era bolnav. Iar eu… Stau în banca mea.