De la 40 de ani nu mai port pantofi cu toc… Și încă 9 lucruri pe care nu le mai fac:

Aș vrea să vă spun că am fost mereu o femeie încrezută în forțele proprii, care știam ce trebuie să fac, cum să mă comport, ce să spun și cum să procedez. Dar nu a fost așa! Până la 35 de ani am fost o femeie foarte complexată, viața căreia era cuprinsă între două fraze ”așa trebuie” și ”acest lucru nu este convenabil”.

Careva din complexele mele s-au format încă din copilărie. Educația și mesajele părintești pe de o parte sunt un lucru benefic, dar pot fi și toxice.

Multe din sfaturile părinților, care mi-au intrat în minte la o vârstă când încă nu puteam evalua critic informația sau nu vroiam să-mi supăr părinții, au devenit un autopilot, care mă duceau într-o direcție greșită. Treptat am deviat mult de la propriile dorințe și aspirații către ceea ce vroiau alții. Și pentru a înțelege acest lucru a trebuit să-mi analizez foarte minuțios gândurile, dorințele, visele, așteptările și potențialul.

Desigur, odată cu experiența acumulată ne formăm și un model ce comportament în diferite situații neplăcute și imprevizibile, care ne ajută să evităm aceleași probleme în viitor.

Dar protejându-ne de durere, ajungem să ne protejăm de viața propriu zisă. Gardul de protecție ridicat de părinți în jurul copiilor săi, în timp devine propriul nostru gard. Acest gard ne împiedică să înțelegem unde suntem reali și ce ne dorim cu adevărat.

La 40 de ani am început să privesc peste acest gard (deoarece încă nu eram pregătită să sar peste el) și să mă întreb ”ce vreau” și de ce fac ceea, ce nu vreau deloc să fac.

Am încetat să mai port tocuri înalte. Da, ele desigur, te arată mai înaltă și îți fac picioarele mai lungi și mai frumoase. Dar pentru o femeie cu un stil de viață activ, deplasarea în această încălțăminte, pe niște trotuare sparte sau cu transportul public, este un coșmar.

Fiind la o petrecere sau într-o vacanță, vreau să dansez, să mă mișc și să mă bucur de viață, dar nu să privesc cum mi se umflă picioarele.

Am încetat să mă gândesc, că corpul și fiziologia sunt ceva rușinos. Și că viața intimă este un domeniu unde dirijează bărbații. Am un corp, care nu este perfect, am riduri și celulită. De asemenea, am menstruație, acnee și uneori diaree. Iar dacă un bărbat se încruntă cu dezgust la auzul cuvântului ”menstruație” sau își pierde cunoștința, dacă îl rog să-mi cumpere absorbante – nu putem merge pe același drum.
Îmi doresc o viață intimă normală. Și dacă un bărbat nu mă aude – drumurile noastre se vor despărți. Și nicidecum altfel! Fără compromisuri!

Am încetat să mai păstrez careva contacte doar din considerentul că ”poate vreodată voi avea nevoie de această persoană”, ”îmi este incomod să refuz”, ”este un om bun, nu vreau să-l jignesc”. Sunt înconjurată numai de oameni buni. Dar dacă comunicarea începe să mă obosească, îi pun capăt. Pentru un tango este nevoie de doi parteneri. Cine este interesat și pentru cine este important să afle ceva despre mine, poate să mă întrebe. Dacă persoana nu mă întreabă nimic sau îmi reproșează ”ești singură de vină” sau ”de ce ești așa de rea” – întrerup contactul. Și nu mă simt vinovată pentru nimic.

Am încetat să mă mai învinovățesc pentru ceea ce fac sau ceea ce nu fac. Pentru ceea că nu sunt așa cum vor alții. Dacă nu vreau să răspund la un apel telefonic la 10 seara, nu răspund. Dacă am greșit, sunt gata să-mi cer scuze, dar nu sunt pregătită să fiu singura vinovată și singura care își cere scuze într-o relație.

Solicitările care nu-mi plac, le refuz fără vreo remușcare. Dar întotdeauna explic motivele refuzului meu. Iar dacă o persoană așteaptă mereu să-i spun ”Da”, cu siguranță nu este problema mea.

Am încetat să mai aștept ceva și să fac concluzii pripite. Încerc să accept evenimentele și oamenii. Nu mă grăbesc să ”etichetez” pe nimeni. Chiar și cele mai dramatice sau jignitoare situații au motive întemeiate. Prin urmare, ofer o șansă fiecărei persoane, cel puțin să explice situația și punctul său de vedere.

Nu-mi mai este rușine să reamintesc că cineva îmi datorează bani sau a promis să-mi dea bani. Sunt responsabilă față de ceea ce promit și încerc mereu să-mi îndeplinesc obligațiile și promisiunile. Promisiunea este ca un acord preliminar. Și dacă la cealaltă parte s-au schimbat circumstanțele, am dreptul să știu despre asta.

Nu-mi mai este rușine de bani și de faptul cât de importanți sunt banii pentru mine.Trăim cu toții într-o lume materială, unde banii oferă multe posibilități. Cu toții depunem foarte mult efort pentru a câștiga bani.

Chiar dacă mai există persoane care trăiesc cu trecutul și se gândesc că banii sunt întruchiparea răului, că valorile ar trebui să fie doar spirituale, iar lucrurile materiale sunt josnice. Eu cred că josnic este să ai standarde duble – să iubești banii, dar să negi asta.

Am încetat să mai apreciez oamenii în dependență de statutul lor social și să-mi fac griji pentru poziția mea în societate.

Am încetat să mai trăiesc după criteriile ”încă este prea devreme” sau ”deja este prea tâziu”. Viața nu are asemenea criterii. Cineva se căsătorește la 18 ani, iar altcineva la 45 de ani. Cineva obține studii superioare la 20 de ani, iar altcineva la 64 de ani.

Tot ce se întâmplă cu noi se produce la timpul potrivit Și pentru fiecare acest timp este diferit.

Am încetat să mă tem să încerc mereu ceva nou sau să fac greșeli. Când înțelegi că nu datorezi nimănui nimic, viața îți oferă multe posibilități noi. Acum încerc orice mă interesează.

Nu știu dacă este posibil să te eliberezi în totalitate de toate prejudecățile. Cel mai probabil – nu. Dar chiar și atunci când puțin îți lărgești orizonturile, lumea devine mai mare și mai diversă. Lărgiți propriile orizonturi!