„- Nu pot trăi fără tine, iubirea mea! Te iubesc…”

Când m-am cuplat cu Eva, nu am crezut că relația noastră va avansa atât de mult, dar în ziua în care i-am propus să ne mutăm împreună deja știam că îmi găsisem jumătatea. Din păcate, iubita mea trăia o dramă de care eu nu am fost conștient de la început: se temea în permanență că o voi părăsi iar lucrurile au luat amploare în momentul în care Eva a încercat să se sinucidă din cauza asta.

Totul a pornit de la o aventură. Așa crezusem eu, că e doar o aventură. Pe urmă, m-am implicat și s-a transformat într-o relație. Eu personal nu-i acordasem prea multe șanse la început, dar, probabil din inerție, din comoditate sau cum vreți să-i spuneți, am rămas cu Eva. Nu era fată rea. De-abia după un timp, când am început s-o cunosc cu adevărat, mi-am dat seama că era o adevărată comoară. Mă îndrăgosteam de ea încetul cu încetul. La câteva luni după ce ne cuplaserăm, i-am propus să ne mutăm împreună. S-a uitat mirată la mine:

— Nu crezi că e prea devreme pentru asta? Nu te vei simți încorsetat? — Nu, de ce? în fond, nu stăm cam tot timpul împreună? Ori la mine, ori la tine… Așa, dacă ne-am muta undeva amândoi, nu am mai fi obligați să plătim în două locuri chirie. — Aha, deci ăsta e adevăratul motiv! și eu care credeam că mă iubești! — Păi, te iubesc! Altfel ți-aș mai propune asta? i-am spus și am sărutat-o.

Trecerea la traiul în doi a fost destul de ușoară, fără prea mari probleme. E adevărat, mă mai împiedicam eu de câte un pantof, o bluză, un ruj… Dar asta e. și ea trebuia să se acomodeze cu micile mele tabieturi… într-o seară, exact în timpul unui meci de fotbal, într-un moment de mare tensiune, Eva s-a așezat pe canapea lângă mine și m-a apucat de mână:

— Laur, știi ce mult te iubesc? Simt că nu mai pot trăi fără tine! Am mormăit, ușor supărat. își și găsise momentul să-mi facă declarații! Doamne, ăsta era marele ei defect: nu găsea niciodată momentul potrivit pentru gesturile tandre. — Uite, când ți-am auzit glasul la telefon, am simțit că prind aripi de fericire!

— Vorbești ca din reclame! am comentat, încercând să urmăresc faza de la televizor. Eva, nu poți aștepta până la pauză? Nu mai sunt decât zece minute… Te rog! — Dacă-mi vine acum să-ți declar că te iubesc… Mi s-a umplut sufletul de tine! Te iubesc, Laur! M-am întors către ea, iritat.

— și eu te iubesc, dar acum lasă-mă în pace să văd meciul! A început să plângă și s-a ridicat. — Acum ce mai ai? De ce plângi?

Se dusese naibii plăcerea mea de a urmări meciul. De el îmi ardea mie, când Eva bocea? M-am dus după ea s-o împac. — Lasă-mă în pace! Nu mă mai iubești! De ce te-ai mai încurcat cu mine, ca să-ți bați joc de sentimentele mele? — Tu te auzi? Cum poți spune asta? Te iubesc, bineînțeles că te iubesc! Dar știi și tu că am o pasiune: îmi place să mă uit la fot-bal. și nu-mi place să fiu deranjat tocmai atunci… — Vorbești serios? Sigur nu mă păcă-lești? se arăta încă neîncrezătoare Eva.

Am luat-o în brațe. — Laur, știi cât de mult te iubesc? Habar n-ai… — Atât de mult? am întrebat în timp ce-mi deschideam larg brațele. — Râzi tu, dar să știi că simt că mor numai la gândul că, într-o zi, m-ai părăsi! Nu suport ideea să rămân singură! Cum ar fi viața mea fără tine? Nu ar mai fi, îți spun eu! Te iubesc atât de mult!

Eva îmi povestise la începutul relației noastre că, în urmă cu câțiva ani, avusese o legătură care se sfârșise prost. Nu am intrat în amănunte, să aflu de ce s-a terminat, din vina cui. Am înțeles doar că, din cauza acelui tip, Eva fugise de bărbați. Până la mine…

Eva suferise atât de mult pentru că fusese părăsită, încât acum, fie că eram eu sau altul, trăia permanent cu groaza că va fi părăsită. își pierduse încrederea în bărbați. Da, dar asta fusese la începutul relației, când niciunul dintre noi nu se implicase foarte mult. Sau Eva se implicase de la început? Trecuse ceva timp de când eram împreună și eu credeam că are destulă încredere în mine.

Nu-i dădusem niciun motiv să creadă altceva. De ce îmi spunea că nu suportă gândul despărțirii? Credeam că glumește, că încearcă să mă testeze. Eu o iubeam și nu-mi trecea prin cap să mă despart de ea. Nu aveam niciun motiv. Nu mi-am mai pus întrebări. De ce să mă gândesc la ceva rău? Aproape că uitasem ce se întâmplase, când, o săptămână mai târziu…

— Iubito, iartă-mă! știu că am greșit, trebuia să te anunț că voi întârzia mai mult, dar… Voiam să-mi cer scuze pentru întârziere. Mă oprise șeful la muncă și, luat cu treaba, am uitat de telefon. Când mi-am amintit, era prea târziu. Am sărit în mașină și m-am întors acasă. Am intrat și, încă din ușă, am început să-mi cer iertare. Nu-mi răspundea nimeni. Unde putea fi? Se culcase? La zgomotul pe care-l făcusem, nu avea cum să nu se trezească. M-am dus în dormitor. Eva era întinsă pe pat. Dacă nu aș fi văzut cutiile goale de medicamente… Am început să trag de Eva.

Trebuia s-o trezesc, trebuia s-o fac să-și revină! Oare ce se întâmplase? De ce încercase să se sinucidă? Fusese o greșeală? Greșeală putea fi dacă lua două pastile în loc de una. Dar când golești nu știu câte tuburi? Mii de gânduri mi se învălmășeau în minte în timp ce acționam mecanic. Am luat-o în brațe și am cărat-o până la mașină, ducând-o la spital. Acolo au pus-o pe picioare. — Ce-ai vrut să faci? am întrebat-o atunci când și-a revenit.

— Am crezut că m-ai părăsit… ți-am spus că mă omor dacă mă părăsești! — Ai înnebunit, Eva? Nimeni nu merită să faci așa ceva! — Poate că nu trebuia să iau pastile, dar eu te iubesc! Ești viața mea, rațiunea mea de a fi. Cum aș mai putea trăi fără tine? Nu ar mai avea sens! Laurențiu, tu mă mai iubești? — Sigur! Dar să nu mai faci niciodată așa ceva. Să-ți fie învățătură de minte!

Am lăsat-o în spital să se refacă. Când a revenit acasă, Eva părea în regulă. Spun părea, pentru că, de fapt, rămăsese cu obsesia că nu o mai iubesc. Degeaba încercam s-o conving să aibă încredere în mine, în dragostea noastră. Nu reușeam. Am înțeles că se implicase foarte mult în relația asta, și eu mă implicasem, dar ce se petrecea cu ea era cel puțin ciudat. Tot mai des cădea într-o stare de tristețe din care o smulgeam cu greu.

— Eva, spune-mi, te rog, ce se întâmplă cu tine? Lasă-mă să te ajut! — Vreau să mă iubești! — Dar te iubesc! Ce să fac ca să pricepi asta? — Doar să mă iubești. Atât îți cer! Să mă iubești…

Nu mă mai auzea. Intra parcă într-o lume a ei, în care nimeni altcineva nu avea acces. Cu cine să mă lupt?

încercam să mă port normal cu ea. Dar începusem s-o văd ca pe o persoană grav bolnavă. în sufletul meu, își făcea loc mila. Dragostea mea se risipea. în timp, relația a început să mă sufoce. Era prea mult pentru mine. Ce vină aveam eu că Eva o luase razna? începusem să mă gândesc dacă nu cumva era mai bine să o las. în fond, dacă era nebună… și cum să n-o cred așa, când vorbele și gesturile ei spuneau asta? Totul a culminat cu ultima ceartă dintre noi.

— De ce nu mă mai iubești? Te-ai săturat de mine? — Da, fir-ar să fie! M-am săturat! Eu m-am îndrăgostit de o femeie normală, nu de o nebună! Te credeam altfel, păreai atât de liniștită, de calmă. Erai o femeie de vis și uite ce-ai ajuns! — Deci, vrei să mă părăsești? și-a continuat ea tirul întrebărilor. — Da. Vreau să plec, am nevoie de liniște. M-am săturat să te tot împac. Nu pot să te mai iubesc! Lasă-mă dracului în pace! Dispari!

De ce oi fi spus asta nici eu nu știu. Nici acum, după atâta timp, nu-mi pot da seama ce a fost în capul meu. Poate că eram și eu cu nervii la pământ. Poate că și Eva întinsese prea mult coarda. Nu știu care or fi fost motivele, dar știu reacția și consecințele. Eva s-a uitat lung la mine și am simțit că mi se topește sufletul. în clipa aia, pentru prima oară în viața mea, am înțeles ce înseamnă un rămas-bun. Privirea aia m-a ars. Pe urmă, fără să scoată o vorbă, Eva a ieșit din cameră. S-a întors după un minut. Nu mi-am dat seama ce vrea să facă decât în ultima clipă.

— Nu pot trăi fără tine, iubirea mea! Te iubesc… Nu știu cum am sărit de pe fotoliu. Am ajuns lângă ea exact când și-a tăiat venele de la mâna stângă. Nu i-am lăsat timp să se taie și la mâna cealaltă. M-am luptat cu ea, m-am tăiat și eu, dar am reușit să-i iau lama. Lupta o secase de puteri, s-a prăbușit pe covor. Mi-am scos batista din buzunar și am legat-o la mână cât mai tare. Am plecat din nou la spital. De data asta, eram mult mai speriat. Am lăsat-o în grija medicilor și m-am dus s-o sun pe mama ei. Trebuia să vină, situația mi se părea periculoasă.

A doua zi dimineață, o așteptam la gară. — Ce face, cum se mai simte? m-a între-bat soacră-mea. Ne văzuserăm de vreo două-trei ori până atunci și nu stătuserăm prea mult de vorbă. Acum însă era momentul. — Laurențiu, Eva te iubește foarte mult…

— Are un mod cam ciudat de a arăta asta! Nu știu când și cum totul a luat-o razna. Femeia pe care o iubeam nu mai e! Nu știu ce-a pățit, unde trebuie să caut o explicație, dar știu că nu mai pot lupta! E atât de obsedată c-o părăsesc, încât chiar o voi face! Aseară ne-am și certat pe tema asta. De ce să rămân lângă o femeie care mă amenință mereu? Cum s-o mai iubesc când ea nu vede decât despărțirea noastră? — Eva te iubește foarte mult și de aceea se comportă așa… îi e teamă că te va pierde. Dacă nu cumva s-a și întâmplat asta… — încă o mai iubesc. Dar nu mai pot trăi așa! Nu am pentru ce lupta! — Laurențiu, tu o iubești cu adevărat pe Eva? Am dat din cap că da.

— Atunci, luptă cu ea și pentru ea! a continuat mama Evei. Celălalt n-o iubea, i-a dat doar senzația asta. A plecat exact în momentul în care fata mea s-a implicat mai tare. — Bine, dar știam că asta a fost demult… am spus eu. și eu nu sunt ăla! — Nu ești, e adevărat. Tu ești un om bun, iar Eva are mare nevoie de cineva ca tine. Dar, vezi tu, ea a suferit foarte mult. Nu neapărat pentru el. în fond, nici nu l-a iubit atât de mult pe cât te iubește pe tine. Problema este alta, Evei îi este frică de sentimentele ei. Te iubește foarte mult și nu știe să-ți arate. îi este teamă să nu-ți bați joc…

— Așa de puțin mă cunoaște? — Te cunoaște, dar nu poate accepta. Frica ei este mult prea adâncă. — Bine, dar a încercat să se omoare! Nimic nu merită… — E sensibilă, durerea e mare. Nu poți ști cu adevărat ce ești în stare să faci decât atunci când ești pus într-o situație-limită.

— și eu ce pot face? Am încercat să-i explic, m-am purtat frumos cu ea… Mai mult de atât? — Eva va trece peste toate astea. Cu o singură condiție: să-i fii alături! Arată-i că o iubești, exteriorizează-ți sentimentele. Fii bun, fii tandru, fii tu însuți! Nu o trata ca pe unbolnav, dar… — Nici nu voi glumi pe tema asta! 0 să încerc…

Atunci i-am promis că voi încerca, fără să cred că am prea multe șanse. Dar, după cum am spus și mai înainte, acea ceartă a fost ultima pe care am avut-o cu Eva. M-am dus în fiecare zi la ea la spital, pe urmă, când s-a externat, mi-am luat concediu și am plecat la munte amândoi.

Am fost numai și numai al ei. I-am fost și iubit, și frate, și tată și prieten. Am fost răbdător, am fost tot ce și-a dorit ea. și știți care e culmea? Mi-a plăcut la nebunie. M-am arătat demn de iubirea ei, de sentimentele pe care le are pentru mine. și am iubit-o mai mult și mai mult… Eva s-a făcut bine și suntem doi oameni fericiți. Acum nu-i mai este teamă de iubire pentru că știe că-i voi fi alături mereu.