„Andreea m-a părăsit fără explicații înainte de Sărbători. A fugit în Spania și s-a măritat, iar eu rămăsesem ca prostul. Am ieșit într-un bar, am comandat ceva de băut și m-am uitat printre mese. Din acel moment, toată viața mea s-a schimbat…”

Eram singur, adică părăsit de iubită, trist și fără niciun chef de viață. Se întâmpla anul trecut, chiar de Valentine’s Day, o sărbătoare care pentru mine nu mai avea nicio semnificatie. Dar Sfântul Valentin a înfăptuit o minune și pentru mine.

Până anul trecut, nu am dat prea multă importanță zilei de 14 februarie. Mi se părea o zi ca toate celelalte, dintr-o lună mai scurtă, în care așteptam cu nerăbdare ca iarna să se sfârșească și să facă loc primăverii.

Nu-mi place iarna în mod deosebit, dar pe aceea despre care vorbesc o uram de-a binelea. Sufeream intens. Iubita mă părăsise fără explicații înainte de Sărbători și plecase în Spania cu cel pe care-l alesese să-i fie soț. Eu fusesem bun doar atâta vreme cât alesul ei nu-i spusese clar că este inclusă în planurile lui de viitor. Când omul îi făcuse o ofertă concretă, se decisese și Andreea, fără să se mai uite în urmă, fără s-o mai chinuiască remușcările!

Eu rămăsesem ca prostul. Contramandasem aranjamentele făcute pentru Revelion și traversasem toată perioada ca un somnambul. Pe la jumătatea lui ianuarie, reușisem să-mi revin parțial, dar căpătasem obiceiul să mă întâlnesc cam des la un bar cu câțiva colegi de serviciu amatori de experimente bahice și pe care până atunci îi evitasem.

În localul cu pricina am cunoscut-o pe Beatrice. Era ospătăriță și, deși la starea mea de atunci nu se putea pune problema unor sentimente clare, frumusețea, amabilitatea și delicatețea ei m-au făcut să sper că nu-i totul pierdut.

Mi se părea ciudat să găsesc o asemenea femeie într-un asemenea loc. Pe de o parte, mi-aș fi dorit ca sufletul să mi se fi însănătoșit mai repede, ca să fiu apt de o relație, pe de alta, îmi era teamă să nu greșesc din nou, aruncându-mă într-o legătură lipsită de sinceritate.

O priveam uneori mișcându-se cu grație printre mese și mă întrebam dacă ceea ce mă atrăgea la ea nu era cumva doar fizicul. Nu intrasem prea mult în amănunte. Vorbisem însă cu ea de câteva ori; Beatrice se arătase răbdătoare să mă asculte când, în urma mai multor pahare, avusesem poftă să-i explic de ce beau și să dezvolt o întreagă teorie pe seama infidelității feminine. îmi fusese rușine după aceea și-mi cerusem scuze, dar ea râsese drăgălaș și-mi zisese:

— Fii liniștit, Alex, nu e nimeni perfect… — Nici tu? — Toți avem frustrări, toți suferim uneori.

Simțeam că între noi ar putea fi ceva, simțeam că o relație cu ea nu ar fi doar o perioadă tampon care să-mi șteargă amintirea dureroasă a fostei iubite, dar mi se părea că, dacă aș fi îndrăznit mai mult, aș fi greșit. în fond, mi-era frică de mine, de faptul că n-aș fi putut oferi încă decât jumătăți de măsură.

Când începusem să beau, o făcusem ca s-o uit pe Andreea. în scurt timp, constatasem că-mi și plăcea, apoi, după ce mă luasem singur la întrebări în legătură cu alcoolul și luptasem cu mine însumi, ajunsesem la concluzia că nu pot să nu mă mai duc la bar, pentru că asta ar fi însemnat să n-o mai văd pe Beatrice. Cam încurcată situația, nu-i așa?

Cel mai înțelept ar fi fost să-i spun lui Beatrice ce simt pentru ea și să-i propun să ne întâlnim în afara locului ei de muncă. știam asta, însă, așa cum v-am spus, îmi era frică. Ai mei mă înțeleseseră și nu-mi făcuseră prea mare tam-tam dacă mai sărisem peste cal.

Simțeam însă că, dacă mai continua așa, vor ajunge și ei la capătul răbdării. Soră-mea începuse deja să mă ia peste picior în legătură cu anturajul și cu apucăturile bahice din ultima vreme:

— Alexandru, ce-ar fi să nu te duci astăzi la bar? Hai cu mine și cu Liviu! E Sfântul Valentin și e mișto în centru.

— Ce să caut eu acolo? N-am nici un chef și, oricum, sărbătoarea asta nu prezintă nici o importanță pentru mine. O aiureală de import, inventată ca să crească vânzările de nimicuri. Nu mă interesează festivitățile cu iz comercial!

— Dar de când te-ai făcut așa de rău, Alexandru? Parcă până anul trecut gustai cu bucurie asemenea „festivități cu iz comercial”, cum le spui acum! a ricanat Miruna.

— Stai tu prost cu memoria, surioară! Chestiile astea chiar nu mi-au plăcut niciodată. Zău, n-are nici un rost să vă încurc. Ce rost am eu în mascarada cu pricina? Duceți-vă singurei, ca doi porumbei!

— și, ca să-mi permit o întrebare tot din sfera ornitologică, tu ce-o să faci, o să stai singur cuc? a râs Liviu.

— Ba deloc. O să fiu mai practic. O să mă întâlnesc cu băieții la bar, stăm la povești, găsesc eu cum să-mi petrec timpul.

— Alex, povestea cu barul mi se pare prostească. Ai să te amețești nițel în compania rataților tăi de colegi și ai să suferi și mai tare după aceea. Crezi că-ți folosește la ceva?

— Dacă-mi folosește sau nu, asta e treaba mea. Nu te privește pe tine. — Ba mă privește. Sunt sora ta! — Da, dar nu ești mama! Ești doar sora mea mai mică, țin să-ți reamintesc asta înainte să-ți iei definitiv nasul la purtare. S-a-nțeles? — Iar faci paradă de faptul că ai făcut umbră pământului cu doi ani în plus? Nu se vede că ai fi învățat ceva în perioada cu pricina!

— Liviule, dacă n-o educi la timp, așa o s-o ai! i-am zis iubitului ei. Uită-te la Miruna cu atenție înainte de a face pasul decisiv! Nu vezi ce apucături de cață are?

Liviu a zâmbit, dar i-a dat dreptate ei: — Hai cu noi, Alex! Te mai distrezi puțin, îți mai clătești ochii… — Prefer să-mi clătesc gura. Mi-e o sete de nu mă pot exprima!

Bravam. Mă încăpățâ-nasem pentru că nu vedeam ce aș fi putut face singur la o sărbătoare, fie ea și comercială, dar închinată iubirii. Pentru mine, nu avea nici o noimă. Ce să fac? Să mă gândesc fără speranțe la Beatrice? Să-mi amintesc de Andreea? Suferisem îndeajuns de mult și așa. Nu știu ce mă durea mai mult: orgoliul șifonat sau lipsa dragostei? Indiferent cum ar fi fost, rezultatul era același: mă durea sufletul. I-am lăsat pe Miruna și Liviu singuri și am plecat spre bar. Cheful era în toi când am ajuns.

— Ești în întârziere, Alex! mi-a zis unul dintre amici, deja amețit bine. Nu știu dacă mai reușești să recuperezi. Ha, ha… Handicapul e prea mare! Hai să bem!

Am luat un pahar și mi-am turnat două degete de vodcă peste care am pus suc de roșii. Am ciocnit. — Pentru ce bem? m-am interesat. — Pentru noi. Auzi vorbă: pentru ce bem?! D-aia! Pentru că ne place, d-aia bem!

Atmosfera de la masa noastră depășea cu mult gradul de voie bună pe care mă așteptasem să-l găsesc. Era prea mult. Nu aveam nici măcar cu cine discuta. Ajunseseră în faza când toți vorbeau, dar nimeni nu mai asculta cuvintele celorlalți.

Îmi părea rău să recunosc, chiar și în sinea mea, că Miruna avusese dreptate când se referise la colegii mei, dar eram nevoit s-o fac. Am așteptat însă s-o văd pe Beatrice. Nu era. — E liberă astăzi, m-a informat colega care o înlocuia. Sărbătorește Valentine’s Day! N-am mai zăbovit în bar. Am plecat repede, inventând o scuză. Cred că pentru amicii mei nici nu conta…

Nu voiam să mă întorc acasă. Vodca băută mă încălzise puțin, fără să mă amețească însă. Mă simțeam mai bine decât atunci când mă despărțisem de Miruna și de Liviu, dar în minte îmi încolțise gândul că Beatrice avea un iubit cu care sărbătorea ziua de Sfântul Valentin.

De ce și-ar fi luat Uber tocmai în ziua aceea, dacă nu pentru a fi cu el? Nu voiam să aprofundez problema. Ar fi fost cea mai directă cale spre proasta-dispoziție! M-am decis să-i caut pe soră-mea și pe prietenul ei. Probabil că erau tot în piața centrală a orașului, la petrecerea de Sfântul Valentin.

Era multă lume acolo. Se auzea muzică și, la marginile pieței, tot felul de vânzători ambulanți expuneau pe tarabe acele nimicuri despre care vorbisem cu atâta dispreț mai devreme. Nu știu ce impuls ciudat m-a făcut să pun mâna pe un iepuraș alb, pufos. Jucăria de pluș ținea în brațe o inimioară roșie pe care scria „I love you”. Am scos banii din buzunar și am plătit. Mi-am continuat apoi înaintarea prin mulțimea care se distra.

M-am gândit o clipă că arăt tare ridicol așa, ditamai bărbatul, singur de ziua îndrăgostiților, ducând într-o mână o jucărie inscripționată cu un text uzat moral de atâtea rostiri.

— Alexandru! Ce faci pe aici? De emoție, am scăpat iepurașul alb pe jos. N-am apucat să mă aplec să-l iau. Beatrice a fost mai rapidă. — Vai, săracul, s-a murdărit! Ar trebui să mi-l dai să-l spăl… — ție voiam să ți-l dau! A tăcut. Iși făcea de lucru cu jucăria. Incerca, zadarnic, să-i curețe blănița.

— Ești… Ești singură? — Da. De ce? Cu cine trebuia să fiu? — Am trecut pe la bar… Nu erai acolo. — știu că nu eram! a râs ea. Nu puteam fi, pentru că eram aici.

Mi se părea că mă zbat ca un fluture într-o plasă. Am încercat să spun ceva: — știi, te-am căutat pentru că voiam să-ți spun că… — Alex! Gata, m-am căsătorit pentru o zi! ți-l prezint pe cumnatul tău! Numai astăzi îți e cumnat, de mâine redevine ce a fost. Mai are de confirmat până când o să-i accept cererea oficială în căsătorie! am auzit în spatele meu.

Miruna și Liviu erau veseli nevoie mare, iar eu am rămas cu vorbele suspendate în aer. — Haideți să vă arătăm unde se ofi-ciază căsătoriile. Doar azi vă aparțineți unul altuia! Dacă nu vă convine, puteți divorța mâine!

Eu mă simțeam ca într-un vis. Mi se părea însă ciudat că Beatrice nu reacționează în nici un fel. Era de acord cu ideea soră-mii? Amabilitatea, drăgălășenia ei erau ambalajul unor sentimente asemeni acelora pe care le nutream eu pentru ea?

Am rămas amândoi fără reacție până când oficiantul de ocazie a terminat cu ceremonia. Apoi, indi-vidul a spus: — Poți săruta mireasa!

M-am aplecat șovăitor spre Beatrice. Gura ei mi-a venit în întâmpinare și bra-țele ei m-au cuprins de după umeri, strângându-mă cu putere… Sfântul Valentin înfăptuise o minune. Suntem de un an împreună. Luna aceasta, pe 14, tot de Ziua Îndrăgostiților, avem cununia.